,,Cu cât îmbătrânesc mai mult, cu atât mai copilăros mă simt.”
Adolescenţii sunt penibili. Fiinţe atât de fragede
şi previzibile. Gânduri răutăcioase învelesc mintea celui ce citeşte acum
aceste rânduri. Dar gândind obiectiv, cam aşa stă treaba cu adolescenţii:
tineri care sunt trataţi precum copiii dar de la care oamenii au aşteptări ca
de la un adult. Îi recunoşti după mersul lor târâit, cu căştile în urechi şi cu
gândurile ce pot fi citite pe chipul lor conturat de cearcăne şi buze muşcate
până la sânge. Ochii lor goi şi pustii ce stau nopţi întregi privind pe tavan
sau pe o mică fereastră într-un oraş în care toţi dorm, sunt semnul primei
caracteristici ale unui adolescent – Îndrăgostit.
Şi ce faci dacă nu eşti îndrăgostit? Asta te face
să nu mai fi un adolescent? Poate aşa e, poate nu.
Cu părul ei retezat deasupra umerilor, roşcat şi
rebel, imbrăcată într-o cămaşă bărbătească, cu blugi strâmţi, ochii ei morbizi,
semănau cu cerul în miezul nopţii, dar le lipseau ceva. Cerul e pustiu şi
melancolic fără micii licurici argintii ce sunt cusuţi de filele de cerneală admirate
de atât de mulţi adolescenţi răvăşiţi de nesomn. Acea sclipire lipsea din ochii ei, şi privea
cu ironie şi cruzime orice fiinţă ce îi ieşea în cale. Suviţele răsfirate de
păr i se legănau uşor în timp ce cobora din metroul aglomerat. Parfumul dulce
se transformase de mult în miros puternic de ţigări şi alcool. Mereu era înconjurată de prieteni, dar acum
detesta compania tuturor. Se simţea singură în prezenţa oricui. Clişeic, nu-i
aşa?
În micul ei apartament dezordonat din centrul oraşului,
puteai să observi în fiecare noapte, la ore târzii când doar sufletele chinuite
mai stau treze, lumina lăcustră a unei lămpi ce se revărsa peste o cameră plină
de amintiri ce implorau a fi uitate. Casete, discuri de vinyl, albume, hârtii şifonate,
cearşafuri îmbibate în lacrimi şi dezamăgiri erau împrăştiate peste podeaua
acoperită de plicuri şi pachete goale de ţigări. Pe birou, printre gândurile aşternute pe coli
albe, un plic gol de poze. Cu mâna-i plăpândă, apucă uşor plicul sperând că va
găsi în el poze pe care să le ardă şi peste care să-şi reverse sufletul. Dar pozele
preţioase erau ascunse prin rafturi şi sertare uitate chiar şi de colb.
Se aşeză cu mâinile tremurânde pe micul fotoliu
tapiţat din colţul camerei. Trebuia să citească scrisoarea primită de la
prietenul ei:
,, [...] Dacă reciproc ne facem să
ne simţim în viaţă, contează dacă suferim? Mi-aş fi dorit să te cunosc de când
eram copil, ma chérie. Aş vrea să împărţim încă o dată, o ceaşcă de ceai şi o bucăţică
dulce de marmeladă aşa cum facem mereu. Oh, dulce infuzie de sentimente! Oricine
merită o ceaşcă de ceai cu o linguriţă de iubire şi un strop de alinare căci
nicio îmbrăţişare nu-i mai dulce şi mai caldă decât aceste ceşti din porţelan,
atât de firave.
Deschide geamurile. Lasă vântul
să îşi plimbe mâna prin părul tău. Lasă razele soarelui să îţi mângâie obrajii
amorţiţi cu lacrimi uscate. Iartă. Iubeşte. Fiecare frunză, fiecare poezie. Nu
căuta goliciunea inimii. Nu-ţi mai anestezia sufletul. Caută în fiecare colţ şi
găseşte-te, iar când ai făcut asta, oferă-ţi tu singură o mână de ajutor. Hai să ne înecăm în alcool şi cerneală, hai să
visăm la licurici cusuţi, la vată capsată şi la petale rozalii de cireş care să
ne învăluie existenţa. [...]
Cu compasiune, dragul tău prieten visător.”
Punând scrisoarea înapoi în plic, se grăbi să-şi
arunce pe ea un palton cărămiziu ponosit şi ieşi în grabă pe strada îmbulzită
de oameni. Gonea printre străini, gâfâind în răstimpuri. Părul i se unduia înotând
contra curentului vântului. Intrase pe mica uşa de stejar ce dădea într-o
sufragerie încăpătoare şi luminoasă.
Eric stătea pe fotoliul negru din piele, cu
picioarele ridicate pe o măsuţă de cafea din lemn şi sticlă. Părea că doarme. Avea
ochelarii de vedere aşezaţi strâmb, abia agăţându-se de urechea lui firavă, iar
în mâna dreaptă o ţigară arsă până la cotor, cu scrumul perfect intact. Stătea
acolo nemişcat cu un chip bolnăvicios, cu un zâmbet obosit şi cu o privire
nepăsătoare, rece, acoperită pe jumătate de pleoapele grele.
[...] Niciodată nu observase cât de chipeş fusese
Eric. Aşezată pe genunchii lui, lacrimile i se scurgeau în palmele aspre,
printre frisoane şi spasme. Începuse să aibă febră, îmbujorând-se toată. Îi
desenase contururile feţei de o mie de ori în minte, încercând să-i memoreze
fiecare trăsătură. Distantă, îşi aruncă gândurile într-un colţ al camerei şi
plecă. Tristeţea o obseda, o epuiza, o dădea cu sufletul de pereţi şi îi arunca
întreaga existenţă printre stânci ascuţite, erodate de apă.
Ajunsă înapoi acasă, neînsufleţită şi răvăşită,
găsise un plic de un violet liliac sub pernă. Confuză şi speriată îl deschise:
,, Scumpa mea prietenă,
Dacă citeşti aceste rânduri umile
cusute de mine cu aţă sângerie deşirată din propria-mi inimă, probabil eşti
mânioasă pe mine şi pe alegerea mea, dar nu te condamn. Am fost slab, sufletul
mi-a căzut în genunchi, ostenit, neştiind ce să mai facă. Oamenii mă ocoleau cu
teamă şi niciunul nu s-a oprit să vadă
ce-i cu mine. Dar la urma urmei nimeni nu e cu adevărat bun. E doar o iluzie pe
care noi înşine ne-o creăm. Nimeni nu e obligat să fie politicos, nimeni nu e
obligat să fie bun. Viaţa e scurtă aşa că hai să fim cât de jalnici şi infami
putem.
[...] Cred că te simţi deopotrivă
cel mai puternic şi cel mai slab om de pe pământ când te afli atât de aproape
de moarte. Eşti disperat, de-a dreptul disperat. Nu ştii dacă liniştea după
care tânjeşti şi care ţi-a fost promisă, va exista cu adevărat. Era acea
răceală în sufletul meu, ma chérie.
Mă simţeam mahmur, agitat, vid... Noi toţi încercăm să uităm ceva sau pe
cineva.
Dar destul despre mine, cred că
acum ar trebui să îţi spun de ce mereu mâncăm noi doi marmeladă în loc de
dulceaţă. Ştii de ce majoritatea oamenilor mânâncă dulceaţă? Pentru că e mai
uşor de făcut, de găsit, de cumpărat. Aşa e şi în viaţa de zi cu zi.
Majoritatea aleargă după lucruri care nu necesită un efort, aşa că ei aleg ce
le este mai uşor, chiar dacă nu-i mulţumeşte pe deplin. Tocmai că e ceva
diferit, asta îl face special. Un parfum efemer, îmbălsămat, muzical şi suav e
un lucru la care tânjesc mulţi.
Şi tu eşti la fel de dulce ca
marmelada. Nopţile în care aveam insomnie cronică, nu-mi puteam lua gândul de
la tine. Îmi era greu să respir, parcă aveam rugină-n plămâni şi cenuşă pe
căile respiratorii. În modesta cămară prăfuită a inimii mele ai sfâşiat tapetul
şi mi-ai dezgolit rănile acute. Mi-aş fi dorit să împărtăşim mai mult decât o
ceaşcă de ceai, dar vezi tu, eu aş fi o ancoră pentru tine, iar tu eşti prea
firavă şi te-ai îneca pe o apă netedă ce oglindeşte pete de funingine pe
obrajii noştri de copii...
Stele sparte, fâşii de nori şi
cioburi scânteietoare ne-ar orbi în fiecare zi şi ne-am avânta impetuos în
valuri diafane ale căror spumă fremătătoare ne-ar ajunge până la genunchi. Fardează-mi
pe o foaie pală, cu un cărbune sur, o ploaie de cuvinte tulbure. Vreau să-ţi
aud inima şoptindu-mi în ureche. [...]
Dar o iubire tragică ar fi
clişeică, precum: ,,adolescenta a iubit adolescentul până când unul dintre ei
şi-a dăruit viaţa în numele dragostei”. Aşa că, draga mea, m-aş mulţumi doar
dacă ai răspunde la întrebarea ,,Ce suntem noi? Sfinţi sau păcătoşi?”. Oh, uite. Obrajii mei ard şi acum aşteaptă ca ochii
mei să te soarbă din priviri şi să-ţi simtă mireasma dulce ca a unui ceai de
lavandă. Înăuntrul meu parcă ar trage cineva cu tunuri impunătoare. Aşadar, mai
bine mă grăbesc să termin de scris aceste rânduri.
Tot ce vreau să ştii e că scrumul
fiinţei tale va fi mereu capturat în colivia sufletului meu, arzându-mi lent şi profund toată şira
spinării. Şi nu uita, adolescenţii sunt opere de artă într-un imens muzeu
admirat de persoane oarbe, melodii armonioase cântate într-un salon cu oaspeţi
surzi şi nu în ultimul rând, piane sublime de fildeş într-o lume cu oameni fără
mâini, precum bietul Venus din Milo...
Cu compasiune, al tău Eric.”
24 Mai 2014, sâmbătă, ora 23:18
Ce e asta? Trupul meu sleit de puteri şi
copleşit de un suflet chinuit şi îngenuncheat a ridicat astăzi privirea către
un înger. Într-o cămară cu pereţi
mucegăiţi cu un tapet negru decolorat, decojit, plin de dâre disperate de
unghii, cu o duşumea şubredă şi plină de găuri, în care micul geam era îmbâcsit
de cortina neagra de satin, lumina a început să pătrundă printr-o mică crăpătură,
dezgolindu-mi rănile încă nevindecate, alinând şi mângâind acea fiinţă
împietrită de cenuşă şi scrum ce abia se târa, neagră şi plină de răni sângerii
uscate ce îi acopereau chiar şi ochii. Sufletul mi-a îngenucheat în faţa lui,
având puterea să se răsufle uşurat după tot ce-a îndurat!
Mereu l-am admirat şi l-am privit cu atât
de multă compasiune, încât atunci când vorbeam despre el, galaxii
întregi sclipeau în ochii mei. Nu am crezut vreodată că am să mai simt ceva. El
a reuşit să deschidă robinetul ruginit şi plin de crăpături iar valuri de
sentimente au dat năvale în mica mea cămară împovărată peste vreme de prea
multe suferinţe.
O clipă. Doar o clipă. De o clipă a fost nevoie pentru a-mi paraliza întregul corp şi pentru a opri timpul în loc. I-am privit pupilele negre precum obişnuia să-mi fie mie inima şi am simţit cum pătrundeam prin ei până în adâncul sufletui....meu. Citeam pe faţa lui ale cărei trăsături nu am putut să le analizez precum aş fi vrut, acelaşi trecut ca al meu. Nu puteam să văd nimic, nici măcar culoarea irisului ochilor lui mici şi sinceri. Tot ce vedeam erau două pete negre cu câteva petice argintii sclipitoare precum stelele. Îmi paralizase trupul, îmi vindecare sufletul. Mă făcuse să nu văd, nici să aud sau să gândesc absolut nimic. Şi toate astea cu ajutorul unei singure priviri atât de blânde şi calde, mă vindecase...
O clipă. Doar o clipă. De o clipă a fost nevoie pentru a-mi paraliza întregul corp şi pentru a opri timpul în loc. I-am privit pupilele negre precum obişnuia să-mi fie mie inima şi am simţit cum pătrundeam prin ei până în adâncul sufletui....meu. Citeam pe faţa lui ale cărei trăsături nu am putut să le analizez precum aş fi vrut, acelaşi trecut ca al meu. Nu puteam să văd nimic, nici măcar culoarea irisului ochilor lui mici şi sinceri. Tot ce vedeam erau două pete negre cu câteva petice argintii sclipitoare precum stelele. Îmi paralizase trupul, îmi vindecare sufletul. Mă făcuse să nu văd, nici să aud sau să gândesc absolut nimic. Şi toate astea cu ajutorul unei singure priviri atât de blânde şi calde, mă vindecase...
Cu degetele lui fine şi fragede îmi alinase pielea bătută de soare şi de gânduri. Mă simţeam precum cel mai important şi scump pian din lume, iar el mângâia uşor clapele de abanos cu atât de multă grijă şi fineţe la fel ca Beethoven. Mi se tăiase respiraţia iar pământul fugise de sub picioarele mele tremurânde. Îmi auzeam propriul puls bătând demenţial şi în stomacul meu însetat de atâta amar de vreme de iubire apăruse primul strop ce ar fi fost în stare să mă sature pe timp îndelungat dacă iubirea nu ar avea aşa un gust bun iar noi nu am fi atât de lacomi în a o gusta.
Mă îndrăgostisem.
,,Săracul...Dacă ar şti că cineva scrie proză despre el şi abia aşteaptă să-şi reverse iubirea peste întrega lui fiinţă, ar fugi?”
Cel mai inimaginabil de rău lucru ce ţi se
poate întâmpla e să stai atât de incomod, ca pe spini de trandafiri, în
propriu-ţi pat, într-o cameră aburită, cu pereţii mucegăiţi, cu capul pe-o
pernă umedă îmbibată în ţipete-nfundate. Un tricou alb de bumbac, atât de
transpirat, lipit de piele, insuportabil de contopit cu trupul tău arzând. Îţi
vine să-l sfâşii şi pe el şi pieptu-ţi în care freamătă atâţia fluturi.
Persoana care nu te lasă să dormi în nopţile de vară, înăbuşitor de calde,
obligându-te să te holbezi ore în şir la un tavan a cărui tencuială se
decojeşte, probabil doarme. Genele nopţii ţi-au furat-o, iar tu te sufoci de
căldură şi de sentimente. Lacrimi îţi curg de pe frunte şi din ochii
înconjuraţi de arcuri de cerc creionate de gânduri. Mi-aş fi astupat urechile
cu dopuri de plută dacă aş fi ştiut că inima nu mi-ar mai şopti ispititor
balada de sentimente ce i-o purtam.
