24 Mai 2014
05:23
24 Mai 2014, sâmbătă, ora 23:18
Ce e asta? Trupul meu sleit de puteri şi
copleşit de un suflet chinuit şi îngenuncheat a ridicat astăzi privirea către
un înger. Într-o cămară cu pereţi
mucegăiţi cu un tapet negru decolorat, decojit, plin de dâre disperate de
unghii, cu o duşumea şubredă şi plină de găuri, în care micul geam era îmbâcsit
de cortina neagra de satin, lumina a început să pătrundă printr-o mică crăpătură,
dezgolindu-mi rănile încă nevindecate, alinând şi mângâind acea fiinţă
împietrită de cenuşă şi scrum ce abia se târa, neagră şi plină de răni sângerii
uscate ce îi acopereau chiar şi ochii. Sufletul mi-a îngenucheat în faţa lui,
având puterea să se răsufle uşurat după tot ce-a îndurat!
Mereu l-am admirat şi l-am privit cu atât
de multă compasiune, încât atunci când vorbeam despre el, galaxii
întregi sclipeau în ochii mei. Nu am crezut vreodată că am să mai simt ceva. El
a reuşit să deschidă robinetul ruginit şi plin de crăpături iar valuri de
sentimente au dat năvale în mica mea cămară împovărată peste vreme de prea
multe suferinţe.
O clipă. Doar o clipă. De o clipă a fost nevoie pentru a-mi paraliza întregul corp şi pentru a opri timpul în loc. I-am privit pupilele negre precum obişnuia să-mi fie mie inima şi am simţit cum pătrundeam prin ei până în adâncul sufletui....meu. Citeam pe faţa lui ale cărei trăsături nu am putut să le analizez precum aş fi vrut, acelaşi trecut ca al meu. Nu puteam să văd nimic, nici măcar culoarea irisului ochilor lui mici şi sinceri. Tot ce vedeam erau două pete negre cu câteva petice argintii sclipitoare precum stelele. Îmi paralizase trupul, îmi vindecare sufletul. Mă făcuse să nu văd, nici să aud sau să gândesc absolut nimic. Şi toate astea cu ajutorul unei singure priviri atât de blânde şi calde, mă vindecase...
O clipă. Doar o clipă. De o clipă a fost nevoie pentru a-mi paraliza întregul corp şi pentru a opri timpul în loc. I-am privit pupilele negre precum obişnuia să-mi fie mie inima şi am simţit cum pătrundeam prin ei până în adâncul sufletui....meu. Citeam pe faţa lui ale cărei trăsături nu am putut să le analizez precum aş fi vrut, acelaşi trecut ca al meu. Nu puteam să văd nimic, nici măcar culoarea irisului ochilor lui mici şi sinceri. Tot ce vedeam erau două pete negre cu câteva petice argintii sclipitoare precum stelele. Îmi paralizase trupul, îmi vindecare sufletul. Mă făcuse să nu văd, nici să aud sau să gândesc absolut nimic. Şi toate astea cu ajutorul unei singure priviri atât de blânde şi calde, mă vindecase...
Cu degetele lui fine şi fragede îmi alinase pielea bătută de soare şi de gânduri. Mă simţeam precum cel mai important şi scump pian din lume, iar el mângâia uşor clapele de abanos cu atât de multă grijă şi fineţe la fel ca Beethoven. Mi se tăiase respiraţia iar pământul fugise de sub picioarele mele tremurânde. Îmi auzeam propriul puls bătând demenţial şi în stomacul meu însetat de atâta amar de vreme de iubire apăruse primul strop ce ar fi fost în stare să mă sature pe timp îndelungat dacă iubirea nu ar avea aşa un gust bun iar noi nu am fi atât de lacomi în a o gusta.
Mă îndrăgostisem.
,,Săracul...Dacă ar şti că cineva scrie proză despre el şi abia aşteaptă să-şi reverse iubirea peste întrega lui fiinţă, ar fugi?”
0 comentarii