Brick wall
07:14
C: Aglomeraţie. Zgomot.
Stau lipită de un perete de cărămidă. În jurul
meu, mii de siluete albe merg în pas de marş pe străzile pavate şi prăfuite.
Zăresc o sclipire în ochii uneia dintre ele. O însoţesc, merg lângă ea cât
merg. Încep să mă ataşez de sufletul ei şi încercând să o protejez, mă aşez
faţă în faţă, o cuprind de umeri,
celelalte siluete trecând pe lângă noi în continuare, neluându-ne în
seamă, ca un mic obstacol în drumul marilor personalităţi. Ma uit adânc în
ochii ei, cu pleoapele lipite şi cusute şi încep să le descos până curge sânge
şi până când şi acea umbra albă devine ca mine, gri. Şi ne lipim iarăşi de
zidul de cărămidă.
Doar că mi-e frică. Unele nu supravieţuiesc şi mor, iar în privinţa celor care
nu o fac, nu am idee ce ar trebui să urmeze mai departe. Aşa că mă aşez jos,
lângă zidul acela portocaliu şi ciobit, cu capul între mâini, cu privirea în
jos şi mă gândesc dacă am făcut bine. Mereu m-am simţit aşa, ca o corabie mică
de hârtie, într-un val de oameni...Şi mereu toţi mi s-au scurs printre degete.
Înţelegi ce vreau să spun? Mereu am fost
şi voi fi un outsider, mereu mă voi simţi ca în comă, deşi aud tot în jurul
meu. Uneori cred că mintea mea e exact ca ceaţa sau ca fumul de ţigară, care se
risipeşte când cineva încearcă să mă atingă. Dar nu mă deranjează, mă bucură.
T: De ce te-ar bucura?
C: Mă simt
confortabil în preajma singurătăţii.
T: Şi mie îmi place,
dar după ma trezesc la realitate.
C: Păi tocmai, aia e
realitatea.
T: ...
0 comentarii