Acuarele ruginite

12:39


Valuri diafane şi spumoase se sparg de ai mei obraji firavi,
Lacrimile învolburate dansează într-un vertij ameţitor
Lasciv şi impudic. Surâd compătimitor
Pomeţii tăi pali, puhavi.
Calomnie.

 Autopersiflare încordată.
Răzvrătire tandră.

 M-ai ruinat şi m-ai abandonat ca o epavă,
Ai cărei pereţi ruginiţi şi scorojiţi
Înscripţionaţi cu iniţialele unor îndrăgostiţi,
Se dărâmă nefast,
Iedera îmbrăţişându-i crăpăturile brute. Atât de vast.
Mâna mea e rece şi grea ca plumbul,
Am respiraţia si pulsul unui somnambul.
Comparativ cu a ta uşoară mână pală
Aşezată ca o petală de cerneală
Răcoroasă pe fruntea mea.

 Cobori treaptă cu treaptă pe ale mele buze,
Încălţat cu pantofi murdari, murmurând banale scuze.
Ştiu fiecare vena vânătă care împăienjeneşte mâinile tale
Cu ochii închişi, căci reliefate îmi păreau toate în timp ce-mi plimbam agale
Degetele tremurânde pe mâna ta femeiască.

 Printre ale mele şuviţe beznatice,
Îmbălsămate şi scoase din apă,
Mângâie ale tale vârfuri de degete ca pe o clapă,
Umerii mei goi, plăpânzi,
De prea multă ardoare flămânzi.
Şi mă ard de parcă ai amprente înmuiate în jăratic.
Iubire inefabilă, impalpabilă.

Cristalizanţi volburi zgomotoşi.
În proră am învârtit haotic cârma
Încercând să evit stâncile imense ce voiau o fărâmă
Din trupul meu demult scufundat.
Oasele mi s-au pietrificat iar din lava ce îmi inunda sufletul
Doar cenuşă a mai rămas.
O punte ne desparte,
Din lemn putrezit şi căptuşită de petice.
Însă aş traversa-o şi cu ochii legaţi
Dacă aş şti că mi-ai înmâna pensulele de care am nevoie
Şi nu m-ai împinge înapoi, direct în marea atât de calma şi rece
Precum expresia ta ca sculptată-n marmură.

 Pictează-mă, colorează-mă, salvează-mă.

12:33


Sfâşie-mi trupul chinuit, scoate-mi inima şi bea-mi sângele.
Dar oh, dragule, când termini, te rog, acoperă o pânză cu sărutările tale şi prefă-mi durerea în artă. Lasă buzele tale înfometate de iubire să prelingă dâre sângerii de-a lungul unui dreptunghi rigid sprijinit într-un şevalet de lemn mâncat de carii, ruginit şi prăfuit. Eternizează clipa asta şi lasă pe alţii să-mi admire martirismul, căci ţie nu ţi s-a părut niciodată nimic mai mult decât vopsea împrăştiată inutil pe podea.


11:14

Stând şi piezând timpul pe internet, uitându-mă la lucruri vechi, mi-a sărit în ochi un blog al unor tineri ce confecţioneză jurnale sau agende handmade şi nu numai. Nu ştiu câte persoane îmi citesc blogul, dar cei ce o fac, ar trebui să arunce un ochi pe aceste minunate mici opere de artă prinse în două coperţi. Atât de mult m-au impresionat, încât am zis că trebuie să le spun şi prietenilor şi altor persoane, deoarece munca lor merită să fie mai promovată decât este.
Mai jos aveţi linkul:

 http://www.skoobsbooks.blogspot.ro/

Distilare

13:03


Pulsiuni oarbe
Au înceţoşat aceşti vapori aburinzi.
Haos. Contrast detonat într-un miocard
Care bate brutal, sugrumând
Inconştient, vene dilatate
Prin care picură sânge confiat.
Paletă de culori şi sentimente.
Mărgăritare de apă scurgânde
Buze eliptice, cu şovăire
Mângâiate de diafane fioruri.
Texturi înfrânate şi înăbuşite,
Refulate frustrări.
Contrastă brutal,
Dispărând uşor într-o baltă pastelizată
Al cărui roşu domină
Reflecţia ta din luciditatea minţii mele.

Efervescenţă (adolescenţă)

11:24



Dizolvare.
Miros imprimat pe-o cămaşă
De bumbac.
Reprimat
Foşnesc;
Parfum de brad imprimat.
Frunze în păr şi praf de stele în pupile.
Fâşii de soare îmbuteliate într-o sticlă transparentă,
Vapor dulce al tinereţii al cărui pânze
Se clatină în curenţii inimii mele.
Sărutările tale efervescente şi spumoase,
Se topesc pe a mea piele pală,
Iar în ochii tăi adânci, un abis de goliciune
Ce-mi înneacă compasul şi busola.
Rătăcit, de un catarg clintit
C-o inimă dezertată şi deşirată.
Sufocat de o vâltoare dansantă,
Vertij.
Ochiuri de apă căprui, 
Spumegând o întreagă flotă navală.


Doar aruncă-mi o ancoră
Şi promit că purtat pe-ai mei picuri
Acuarelizaţi de iubire,
Voi fi mereu.

Brick wall

07:14

C:                Aglomeraţie. Zgomot.


 Stau lipită de un perete de cărămidă. În jurul meu, mii de siluete albe merg în pas de marş pe străzile pavate şi prăfuite. Zăresc o sclipire în ochii uneia dintre ele. O însoţesc, merg lângă ea cât merg. Încep să mă ataşez de sufletul ei şi încercând să o protejez, mă aşez faţă în faţă, o cuprind de umeri,  celelalte siluete trecând pe lângă noi în continuare, neluându-ne în seamă, ca un mic obstacol în drumul marilor personalităţi. Ma uit adânc în ochii ei, cu pleoapele lipite şi cusute şi încep să le descos până curge sânge şi până când şi acea umbra albă devine ca mine, gri. Şi ne lipim iarăşi de zidul de cărămidă.
Doar că mi-e frică. Unele nu supravieţuiesc şi mor, iar în privinţa celor care nu o fac, nu am idee ce ar trebui să urmeze mai departe. Aşa că mă aşez jos, lângă zidul acela portocaliu şi ciobit, cu capul între mâini, cu privirea în jos şi mă gândesc dacă am făcut bine. Mereu m-am simţit aşa, ca o corabie mică de hârtie, într-un val de oameni...Şi mereu toţi mi s-au scurs printre degete.
Înţelegi ce vreau să spun? Mereu am fost şi voi fi un outsider, mereu mă voi simţi ca în comă, deşi aud tot în jurul meu. Uneori cred că mintea mea e exact ca ceaţa sau ca fumul de ţigară, care se risipeşte când cineva încearcă să mă atingă. Dar nu mă deranjează, mă bucură.
T:             De ce te-ar bucura?
C:            Mă simt confortabil în preajma singurătăţii.
T:            Şi mie îmi place, dar după ma trezesc la realitate.
C:            Păi tocmai, aia e realitatea.
T:            ...

06:10

   În aceea zi de vineri mult aşteptată, m-am simţit ca şi când m-aş afla lânga soare. Ah, toţi prietenii mei, doi la număr, m-au făcut atât de fericită. Emanau atât de multă căldură încât sufletul meu începu uşor, uşor să se dezgheţe, pe podeaua rece de marmură prelingându-se stropi de sânge. Mă încălzeau cu bunătatea lor, mă topeau. Dar ce se întâmplă când inima îţi este atât de tânără şi de fierbinte şi apoi eşti aruncat în ger şi suferinţă? Medical vorbind, alternanţa căldură-frig,  atât de bruscă, ţi-ar provoca un stop cardiac. Moral vorbind, cred că ar fi acelaşi lucru.
                               

Infuzie de sentimente.

06:22





   Adolescenţii sunt penibili. Fiinţe atât de fragede şi previzibile. Gânduri răutăcioase învelesc mintea celui ce citeşte acum aceste rânduri. Dar gândind obiectiv, cam aşa stă treaba cu adolescenţii: tineri care sunt trataţi precum copiii dar de la care oamenii au aşteptări ca de la un adult. Îi recunoşti după mersul lor târâit, cu căştile în urechi şi cu gândurile ce pot fi citite pe chipul lor conturat de cearcăne şi buze muşcate până la sânge. Ochii lor goi şi pustii ce stau nopţi întregi privind pe tavan sau pe o mică fereastră într-un oraş în care toţi dorm, sunt semnul primei caracteristici ale unui adolescent – Îndrăgostit.

   Şi ce faci dacă nu eşti îndrăgostit? Asta te face să nu mai fi un adolescent? Poate aşa e, poate nu.
Cu părul ei retezat deasupra umerilor, roşcat şi rebel, imbrăcată într-o cămaşă bărbătească, cu blugi strâmţi, ochii ei morbizi, semănau cu cerul în miezul nopţii, dar le lipseau ceva. Cerul e pustiu şi melancolic fără micii licurici argintii ce sunt cusuţi de filele de cerneală admirate de atât de mulţi adolescenţi răvăşiţi de nesomn.  Acea sclipire lipsea din ochii ei, şi privea cu ironie şi cruzime orice fiinţă ce îi ieşea în cale. Suviţele răsfirate de păr i se legănau uşor în timp ce cobora din metroul aglomerat. Parfumul dulce se transformase de mult în miros puternic de ţigări şi alcool.  Mereu era înconjurată de prieteni, dar acum detesta compania tuturor. Se simţea singură în prezenţa oricui. Clişeic, nu-i aşa?

   În micul ei apartament dezordonat din centrul oraşului, puteai să observi în fiecare noapte, la ore târzii când doar sufletele chinuite mai stau treze, lumina lăcustră a unei lămpi ce se revărsa peste o cameră plină de amintiri ce implorau a fi uitate. Casete, discuri de vinyl, albume, hârtii şifonate, cearşafuri îmbibate în lacrimi şi dezamăgiri erau împrăştiate peste podeaua acoperită de plicuri şi pachete goale de ţigări.  Pe birou, printre gândurile aşternute pe coli albe, un plic gol de poze. Cu mâna-i plăpândă, apucă uşor plicul sperând că va găsi în el poze pe care să le ardă şi peste care să-şi reverse sufletul. Dar pozele preţioase erau ascunse prin rafturi şi sertare uitate chiar şi de colb.
Se aşeză cu mâinile tremurânde pe micul fotoliu tapiţat din colţul camerei. Trebuia să citească scrisoarea primită de la prietenul ei:


,,   [...] Dacă reciproc ne facem să ne simţim în viaţă, contează dacă suferim? Mi-aş fi dorit să te cunosc de când eram copil, ma chérie. Aş vrea să împărţim încă o dată, o ceaşcă de ceai şi o bucăţică dulce de marmeladă aşa cum facem mereu. Oh, dulce infuzie de sentimente! Oricine merită o ceaşcă de ceai cu o linguriţă de iubire şi un strop de alinare căci nicio îmbrăţişare nu-i mai dulce şi mai caldă decât aceste ceşti din porţelan, atât de firave.
   Deschide geamurile. Lasă vântul să îşi plimbe mâna prin părul tău. Lasă razele soarelui să îţi mângâie obrajii amorţiţi cu lacrimi uscate. Iartă. Iubeşte. Fiecare frunză, fiecare poezie. Nu căuta goliciunea inimii. Nu-ţi mai anestezia sufletul. Caută în fiecare colţ şi găseşte-te, iar când ai făcut asta, oferă-ţi tu singură o mână de ajutor. Hai să ne înecăm în alcool şi cerneală, hai să visăm la licurici cusuţi, la vată capsată şi la petale rozalii de cireş care să ne învăluie existenţa. [...]
Cu compasiune, dragul tău prieten visător.”



   Punând scrisoarea înapoi în plic, se grăbi să-şi arunce pe ea un palton cărămiziu ponosit şi ieşi în grabă pe strada îmbulzită de oameni. Gonea printre străini, gâfâind în răstimpuri. Părul i se unduia înotând contra curentului vântului. Intrase pe mica uşa de stejar ce dădea într-o sufragerie încăpătoare şi luminoasă.
Eric stătea pe fotoliul negru din piele, cu picioarele ridicate pe o măsuţă de cafea din lemn şi sticlă. Părea că doarme. Avea ochelarii de vedere aşezaţi strâmb, abia agăţându-se de urechea lui firavă, iar în mâna dreaptă o ţigară arsă până la cotor, cu scrumul perfect intact. Stătea acolo nemişcat cu un chip bolnăvicios, cu un zâmbet obosit şi cu o privire nepăsătoare, rece, acoperită pe jumătate de pleoapele grele.

   [...] Niciodată nu observase cât de chipeş fusese Eric. Aşezată pe genunchii lui, lacrimile i se scurgeau în palmele aspre, printre frisoane şi spasme. Începuse să aibă febră, îmbujorând-se toată. Îi desenase contururile feţei de o mie de ori în minte, încercând să-i memoreze fiecare trăsătură. Distantă, îşi aruncă gândurile într-un colţ al camerei şi plecă. Tristeţea o obseda, o epuiza, o dădea cu sufletul de pereţi şi îi arunca întreaga existenţă printre stânci ascuţite, erodate de apă.

   Ajunsă înapoi acasă, neînsufleţită şi răvăşită, găsise un plic de un violet liliac sub pernă. Confuză şi speriată îl deschise:


,, Scumpa mea prietenă,
   Dacă citeşti aceste rânduri umile cusute de mine cu aţă sângerie deşirată din propria-mi inimă, probabil eşti mânioasă pe mine şi pe alegerea mea, dar nu te condamn. Am fost slab, sufletul mi-a căzut în genunchi, ostenit, neştiind ce să mai facă. Oamenii mă ocoleau cu teamă şi niciunul nu s-a oprit  să vadă ce-i cu mine. Dar la urma urmei nimeni nu e cu adevărat bun. E doar o iluzie pe care noi înşine ne-o creăm. Nimeni nu e obligat să fie politicos, nimeni nu e obligat să fie bun. Viaţa e scurtă aşa că hai să fim cât de jalnici şi infami putem.
   [...] Cred că te simţi deopotrivă cel mai puternic şi cel mai slab om de pe pământ când te afli atât de aproape de moarte. Eşti disperat, de-a dreptul disperat. Nu ştii dacă liniştea după care tânjeşti şi care ţi-a fost promisă, va exista cu adevărat. Era acea răceală în sufletul meu, ma chérie. Mă simţeam mahmur, agitat, vid... Noi toţi încercăm să uităm ceva sau pe cineva.
   Dar destul despre mine, cred că acum ar trebui să îţi spun de ce mereu mâncăm noi doi marmeladă în loc de dulceaţă. Ştii de ce majoritatea oamenilor mânâncă dulceaţă? Pentru că e mai uşor de făcut, de găsit, de cumpărat. Aşa e şi în viaţa de zi cu zi. Majoritatea aleargă după lucruri care nu necesită un efort, aşa că ei aleg ce le este mai uşor, chiar dacă nu-i mulţumeşte pe deplin. Tocmai că e ceva diferit, asta îl face special. Un parfum efemer, îmbălsămat, muzical şi suav e un lucru la care tânjesc mulţi.
   Şi tu eşti la fel de dulce ca marmelada. Nopţile în care aveam insomnie cronică, nu-mi puteam lua gândul de la tine. Îmi era greu să respir, parcă aveam rugină-n plămâni şi cenuşă pe căile respiratorii. În modesta cămară prăfuită a inimii mele ai sfâşiat tapetul şi mi-ai dezgolit rănile acute. Mi-aş fi dorit să împărtăşim mai mult decât o ceaşcă de ceai, dar vezi tu, eu aş fi o ancoră pentru tine, iar tu eşti prea firavă şi te-ai îneca pe o apă netedă ce oglindeşte pete de funingine pe obrajii noştri de copii...
   Stele sparte, fâşii de nori şi cioburi scânteietoare ne-ar orbi în fiecare zi şi ne-am avânta impetuos în valuri diafane ale căror spumă fremătătoare ne-ar ajunge până la genunchi. Fardează-mi pe o foaie pală, cu un cărbune sur, o ploaie de cuvinte tulbure. Vreau să-ţi aud inima şoptindu-mi în ureche. [...]
   Dar o iubire tragică ar fi clişeică, precum: ,,adolescenta a iubit adolescentul până când unul dintre ei şi-a dăruit viaţa în numele dragostei”. Aşa că, draga mea, m-aş mulţumi doar dacă ai răspunde la întrebarea ,,Ce suntem noi? Sfinţi sau păcătoşi?”. Oh, uite. Obrajii mei ard şi acum aşteaptă ca ochii mei să te soarbă din priviri şi să-ţi simtă mireasma dulce ca a unui ceai de lavandă. Înăuntrul meu parcă ar trage cineva cu tunuri impunătoare. Aşadar, mai bine mă grăbesc să termin de scris aceste rânduri.
   Tot ce vreau să ştii e că scrumul fiinţei tale va fi mereu capturat în colivia sufletului meu,  arzându-mi lent şi profund toată şira spinării. Şi nu uita, adolescenţii sunt opere de artă într-un imens muzeu admirat de persoane oarbe, melodii armonioase cântate într-un salon cu oaspeţi surzi şi nu în ultimul rând, piane sublime de fildeş într-o lume cu oameni fără mâini, precum bietul Venus din Milo...
Cu compasiune, al tău Eric.”


24 Mai 2014

05:23



24 Mai 2014, sâmbătă, ora 23:18
       Ce e asta? Trupul meu sleit de puteri şi copleşit de un suflet chinuit şi îngenuncheat a ridicat astăzi privirea către un înger.  Într-o cămară cu pereţi mucegăiţi cu un tapet negru decolorat, decojit, plin de dâre disperate de unghii, cu o duşumea şubredă şi plină de găuri, în care micul geam era îmbâcsit de cortina neagra de satin, lumina a început să pătrundă printr-o mică crăpătură, dezgolindu-mi rănile încă nevindecate, alinând şi mângâind acea fiinţă împietrită de cenuşă şi scrum ce abia se târa, neagră şi plină de răni sângerii uscate ce îi acopereau chiar şi ochii. Sufletul mi-a îngenucheat în faţa lui, având puterea să se răsufle uşurat după tot ce-a îndurat!
       Mereu l-am admirat şi l-am privit cu atât de multă compasiune, încât atunci când vorbeam despre el, galaxii întregi sclipeau în ochii mei. Nu am crezut vreodată că am să mai simt ceva. El a reuşit să deschidă robinetul ruginit şi plin de crăpături iar valuri de sentimente au dat năvale în mica mea cămară împovărată peste vreme de prea multe suferinţe. 
        O clipă. Doar o clipă. De o clipă a fost nevoie pentru a-mi paraliza întregul corp şi pentru a opri timpul în loc. I-am privit pupilele negre precum obişnuia să-mi fie mie inima şi am simţit cum pătrundeam prin ei până în adâncul sufletui....meu. Citeam pe faţa lui ale cărei trăsături nu am putut să le analizez precum aş fi vrut, acelaşi trecut ca al meu. Nu puteam să văd nimic, nici măcar culoarea irisului ochilor lui mici şi sinceri. Tot ce vedeam erau două pete negre cu câteva petice argintii sclipitoare precum stelele. Îmi paralizase trupul, îmi vindecare sufletul. Mă făcuse să nu văd, nici să aud sau să gândesc absolut nimic. Şi toate astea cu ajutorul unei singure priviri atât de blânde şi calde, mă vindecase...

         Cu degetele lui fine şi fragede îmi alinase pielea bătută de soare şi de gânduri. Mă simţeam precum cel mai important şi scump pian din lume, iar el mângâia uşor clapele de abanos cu atât de multă grijă şi fineţe  la fel ca Beethoven. Mi se tăiase respiraţia iar pământul fugise de sub picioarele mele tremurânde. Îmi auzeam propriul puls bătând demenţial şi în stomacul meu însetat de atâta amar de vreme de iubire apăruse primul strop ce ar fi fost în stare să mă sature pe timp îndelungat dacă iubirea nu ar avea aşa un gust bun iar noi nu am fi atât de lacomi în a o gusta.
Mă îndrăgostisem.

,,Săracul...Dacă ar şti  că cineva scrie proză despre el şi abia aşteaptă să-şi reverse iubirea peste întrega lui fiinţă, ar fugi?”

Nopţi de vară

04:08

 

    Cel mai inimaginabil de rău lucru ce ţi se poate întâmpla e să stai atât de incomod, ca pe spini de trandafiri, în propriu-ţi pat, într-o cameră aburită, cu pereţii mucegăiţi, cu capul pe-o pernă umedă îmbibată în ţipete-nfundate. Un tricou alb de bumbac, atât de transpirat, lipit de piele, insuportabil de contopit cu trupul tău arzând. Îţi vine să-l sfâşii şi pe el şi pieptu-ţi în care freamătă atâţia fluturi. Persoana care nu te lasă să dormi în nopţile de vară, înăbuşitor de calde, obligându-te să te holbezi ore în şir la un tavan a cărui tencuială se decojeşte, probabil doarme. Genele nopţii ţi-au furat-o, iar tu te sufoci de căldură şi de sentimente. Lacrimi îţi curg de pe frunte şi din ochii înconjuraţi de arcuri de cerc creionate de gânduri. Mi-aş fi astupat urechile cu dopuri de plută dacă aş fi ştiut că inima nu mi-ar mai şopti ispititor balada de sentimente ce i-o purtam.

Instagram

Popular Posts

  • Caim
    Se pişcă vârful limbii cu un impulsiv ciupit de sare, Se traseaza conturul bazei unui clopot de sticlă, Se ia privighetoarea ce zbătâ...
  • Acuarele ruginite
    Valuri diafane şi spumoase se sparg de ai mei obraji firavi, Lacrimile învolburate dansează într-un vertij ameţitor Lasciv şi impudic. ...
  • (niciun titlu)
    Darul vederii este, cred eu, cel mai frumos dintre toate. A pipăi din priviri chipul unei persoane este unul dintre cele mai intime lucrur...

Like us on Facebook

Flickr Images